Crucea Florii de Liliac

„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea într-una explicaţii.” (Micul Prinţ- Antoine de Saint-Exupery)

 Zile de primăvară, sărbători ale vieţii în cercul celor văzute, basme păstrate/venite din lumea celor nevăzute… care pătrund în mine în adâncimea nopţilor din ce în ce mai calde.
 Păşesc obosită, cu gânduri pe care le vreau pentru mai târziu. S­-au adunat atâtea nedumeriri, mai ales ale altora în mine… Ştiu că le voi da de capăt… pentru că, pentru că oamenii sunt iubiţi, chiar şi când a rămas doar o părticică din sufletul lor, netulburată în vremile de acum.
De undeva apare motănelul meu. Mergem agale amândoi pe străduţa îngustă. Parcă aş vrea să deschid ochii spre ceva anume, dar încă nu pot. E o mare oboseală  în mine, un zâmbet trist…  În dreptul porţii ne despărţim: Bizu sare pe gard pentru că, dincolo de poartă mă (ne) aşteaptă Nad. Doar îl ghicesc în noaptea neagră. Îi simt botul cald cum se apropie de mâna mea. Scânceşte ca un copil de bucurie…

 Tămăduire!!! Nu vindecare, ci de tămăduire au nevoie oamenii. Tămăduire care pleacă din minte pentru a îmbrăţişa inima. Pentru a fi una cu ea, suspin în adânc de foc, în inima Fiinţei.
 O mireasmă caldă mă învăluie. Degetele mele se strecuraseră în ramurile de liliac primite de la bunele mele vecine. Unele le dau drumul în curte sau le lasă agăţate pe poartă.
Sunt multe culori… nuanţe de violet care par vii în aroma ce se răspândeşte valuri, unduinde în geometrii numai de ele ştiute.
ŞTIU… sunt seri, nopţi de când, ca în fiecare primăvară, apare aceeaşi întrebare cu acelaşi răspuns. (Din… copilărie, evident).

 Mă întrebau de ce dorm sub tufele de liliac, de ce mă învălui în ele. Luam ramurile şi le înfăşuram, atentă, fără să le rup, în jurul meu. Rămâneam aşa… ca o statuie, mult timp. Răspundeam invariabil: „Dorm sub CRUCEA florilor de liliac. Adun florile – în cruci în jurul meu”. Da, e o altă poveste din povestea care curge acum prin starea mea de copil al nopţii. Ştiu… ştiu că toate poveştile sunt deja scrise undeva. Noi le citim din când în când de pe filele sufletului nostru sau, al altora, uneori. Atunci când ne invită, când ne dă voie sau chiar ni le citeşte. Se întâmplă… şi aşa.
Uneori, rămânem unul în povestea altuia aşa cum a rămas CRUCEA florii de LILIAC în povestea mea.

Crucea „cheie şi izvod uman şi cosmic.” Mă plimb în crucea nopţii, în mirarea razelor lunii pline, pe străduţele tăcute. Strălucesc florile liliacului sub razele ei şi a stelelor. E o înfiorare de miresme şi culori care străbat umbrele din mine. Mă las absorbită de aroma care pătrunde în fiecare suspin al sufletului…
Nimeni nu cred că i s­-ar putea împotrivi. Devin culoarea, catifelarea petalelor mici… devin crucea care mă atrage în adânc de fiinţă.
 Ochiul credinţei din mine e atras de acel dincolo de catapeteasma inimii. Acolo nu mai există în seara asta numire a nimic ci doar o cunoaştere simplă aşa ca în sufletul copilăriei, mai presus de culoare, semn, alcătuire, numire sau denumire care ar limita ceea ce devine mişcare în nevăzutul rugăciunii, într­un spaţiu în care sunt cuprinse toate, dintotdeauna. Un dincolo în care simţurile nu mai sunt stări ale lumii văzute, devenind de prisos în ruga care se rosteşte neîncetat.

 Poate niciodată nu am trăit atât de profund starea crucii.
O gândeam… o imaginam… o simţeam, dar ea nu era VIE în mine.

 O Liturghie netrupească rostită pe altarul inimii, care se săvârşeşte din Nefiinţă.  Sufletul meu este cuprins în mirare, doar uimirea contemplării… Doar atât: uimire într-­o lacrimă, dulce suspin de tămăduire dintr-­o noapte cu arome suave, tandre, dulci ­ amărui, din Crucile ­Florii ­de­ Liliac…

                                                       
                                                      ☼☼☼
http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm