vineri, 13 iulie 2012

Flacăra unei lumânări




Stăm faţă în faţă. Eu, la un capăt al clipei, tu, la marginea ei. 
Nimicul ne desparte. Este prea plin de gândurile noastre.
E prea târziu. Aprind o lumânare, ca să mă ducă ea dincolo în vis.
Mi­-am privit odată mâinile în vis. Erau reale. Le simţeam căldura şi focul mângâierilor. 
Am adormit în visul meu şi, acolo, am visat că mâinile devin fulgere albastre care străbat visele, căutând un alt spaţiu în care să se aşeze.

Ochii devin adânci precum începutul timpurilor, în faţa flăcării plăpânde care devine geamăt în fiinţa mea, în încercarea de a se înălţa.
Privesc încă neştiutoare dincolo de flacără. Privesc în abisul din jurul ei, abis care îmi soarbe privirea, pentru a mă privi şi el.

Fitilul lumânării, coloană verticală care susţine, înnegrindu-­se, arderea, este un creator care din muţenia lui, lasă să se gândească lumina pe ea însăşi pentru a se naşte însemnând astfel, spaţiul din jur. Marginile albastre sunt culoarea care va absorbi întunericul până la alte graniţe.

Fitilul lumânării devine axa unei lumi în care mă nasc; vis din profunzimea unui alt vis.
Privesc uluită cum fiinţa mea devine, este în acel zvâcnet de lumină. Sunt în mii de fire care alcătuiesc totalitatea ce se întrupează.
Sunt visul din flacără. Sunt visul flăcării.
„O să apară?”
De ce am pus întrebarea asta? Lumina trece dincolo de graniţa imaginaţiei, luminând alte spaţii.

Încep să mă joc, trecând din vis în alt vis, devenind visătorul celui care visează, care are mii şi mii de amintiri. Se aprinde trecutul primelor focuri din lumea în care m­-am născut.

Din exterior, flacăra pare firavă dar statornică. În lumea ei se creează armonia lumii luminii, care devine vizibilă doar visătorului din visul meu. 
Nu voi aluneca nici la stânga, nici la dreapta, ci voi rămâne în verticalitatea axului, coloană de foc incandescent, substanţa de transformare care îmi străbate fiinţa. Devin certitudinea de a fi, gând/­imagine a nepătrunsului.

Poate birui cineva iubirea unei flăcări, a luminii lumânării, cât timp ea se roagă în deplinătatea singurătăţii firii? Verticalitate născută din ceara cea mai curată a albinelor, fecioare de­a pururi, dar pe care o topeşte.

Imaginaţia poate fi o flacără, dar nu flacăra însăşi. Flacăra devin eu, în noaptea fiinţei mele.

Vremi uitate până şi de vise se joacă în imagini, înşirând enigme. O lume vie, cu puteri secrete, fiinţe puternice din interiorul fiinţei mele, fiinţă în care metaforele reîncearcă să devină gânduri, cuprinse într­-o simplitate în care m-­am pierdut, transformând o noapte într­-o adevărată solitudine dorită cu ardoare.

Prag de linişte a liniştilor.
 Îmi strecor, copilă fiind, degetele plăpânde într-­o mână mare şi puternică, despre care ştiam că poate să stăpânească toate stihiile, dacă vrea, doar cu un semn şi cu o privire a ochilor verzi ca primăvara. Pletele albe ale Bunicului strălucesc în lumina amintirii. 
Privirea lui adâncă, era mângâiere atunci când îmi aduna gândurile de prin florile şi de prin frunzele copacilor, de prin nori sau de prin oricare alte depărtări. Altminteri, tăişul lor strălucea în nopţile sufletelor celor care dormeau prea adânc şi prea mult. 

Multele taine strecurate de privirea lui au rămas legende care au început să se rescrie mai încolo, cu cât mă înălţam spre povestea propriei mele stele.
Primul gând care a venit să îmi sărute buzele, primul foc care mi­-a străbătut fiinţa neştiutoare, candelă în care s­-a aprins dorul de Dor şi care nu s-­a mai stins, luminând din când în când întunericuri care au preferat alte abisuri, flacăra înspăimântându-­i, pentru că le dezgolea fiinţa rece şi risipitoare cu bogăţii care nu le aparţineau.

Suntem vis în visurile altora, întâlnindu-­ne uneori în albastrul de la margini. 
Tot ceea ce suntem risipindu­-se în fiecare atom din univers. Poate, în noi trepte spre cer, fiind de ajuns o respiraţie sau un gând, azi mai aproape decât mâine sau decât un mereu, pierdut de obicei în alte firi. Sau în înaltele adâncuri ale unei veşnice tăceri care spune totul despre mine.

Ţinutul poveştilor ţinut între tâmple în lumina luceafărului căzut pe gura de rai. 
Şi lumina lumânării se transformă într­-un soare murind. Moare încet, axul ei încovoindu-­se, înnegrindu­-se ca un chin. Aşa poate muri şi un cântec, şi o stea, şi o privire, şi o inimă, dar un gând nu.
Oare lumina care pâlpâie este narcoticul care face moartea flăcării mai uşoară?! 
O să aflu cândva.

De ce trebuie să plâng acum? Doar nimeni nu poate birui lumina unei lumânări! Pentru că ea a rămas de-­a pururi în spaţii, transformându­-se în curcubee văzute doar de ochii veşniciei LUI.
DOAMNE, dacă sunt copil al stelelor, priveşte­-mă încă o dată!

„Singurătatea mea este gata să ardă pe cel ce o va arde!” (Le nom du feu – Louis Emie)


,,Izvorul iubirii"
http://www.orfeu2000ki.ro/reiki_jurnalul_unui_maestru/1270.htm



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text