joi, 5 iulie 2012

Inorogii


                                             Tablou http://willemhaenraets.exto.org/

Frânturi de gând prind trup din ceaţa amintirilor. Acelaşi cutremur al fiinţei, atât de cunoscut, prin care porţi se deschid, pătrunzând în lumile visurilor. De câteva nopţi, încerc să îl las să fie deplin, dar de fiecare dată, izbucnesc într-­un plâns care nu conteneşte decât când ceva se rupe înlăuntrul meu. Dimensiunile se întrepătrund, încât nu mai ştiu unde sunt.

INOROGUL alb şi maiestos, blând ca toate şoaptele doinelor noastre, mirosind a văzduh de primăvară cu liliac şi lăcrămioare, a iarbă fragedă cu picături de rouă. În a lui coamă aş fi vrut să-­mi afund obrazul, să-­i cuprind grumazul cu braţele, într-­o caldă îmbrăţişare. Am recitit legendele cu Inorogi. Dintru început cu Adam şi a lui Evă, cu fecioare, cu împăraţi, cu Maica. În toate religiile lumii apare El.

Şi mi­-e dor, cu fiecare ceas mi­-e tot mai dor de el. Ştiam că au existat herghelii de inorogi pe pământ, că oamenii erau vindecaţi de ei, de lacrimile lor. Se culcau în iarbă şi adormeau. Inorogii veneau la ei şi picurau lacrimi de iubire deasupra capetelor lor, iar aceştia, când se trezeau, erau vindecaţi.

Dar unii au înţeles că, dacă te ungi cu praf de corn de inorog, ai puteri magice, poţi stăpâni lumea, poţi avea totul, şi atunci a început masacrul. Până au rămas doar doi: el şi ea. Iar ei au fost luaţi şi duşi în alt cer. Sau poate că oamenii au căzut în altul, din cauza răutăţilor. Aşa a mai dispărut o şansă a veşniciei. Aşa se face că omul a ales în locul nemuririi, mărirea vremelnică.

Cineva mă visează, deschizându-­mi poarta tărâmurilor. Sunt purtată uşor de o adiere blândă. Străbat spaţiile care sunt ale altor visători. Nu mă opresc. Chemarea lor nu este pentru mine. Ea vine de la altcineva, de la cineva care mă atrage cu o gingăşie inimaginabilă.

Un sunet straniu înfioară pădurea. Frunzele ascultă, iarba ridică tonuri de mlădieri, petalele răsfrâng arome vii. O lumină străvezie străbate aerul albastru ca al doru-rilor mele, sub sigiliul lunii. Apar mlădioşi, mişcându-­se ca o viziune a frumuseţii. El se apropie de mine privindu­-mă, străpungându-­mi sufletul cu o lumină blândă. Ea stă mai retrasă. Înţeleg că spaima de oameni încă există în amintirea ei. E sfioasă şi blândă ca o adiere. Dar temătoare, teamă pe care i­-o înţeleg prea bine. Pe care am trăit-­o de atâtea ori şi eu în apropierea oamenilor. Dar iubirea din ea este nemărginită.
Mă uit la ei, şi valuri de iubire îmi inundă sufletul. Se apropie uşor, uitându-­se în ochii mei. Un tremur mă cuprinde şi izbucnesc în plâns: „Iartă­-mă, minune! Iartă­-ne, Doamne pe noi, oamenii care au ucis iubirea, care i­-au îndepărtat şi pe Ei. Iartă-­mă, Iubire!”

Îl cuprind cu braţele pe după gât, aşa cum mi­-am dorit cu ardoare, băgându-­mi capul în coama lui. Îi simt mirosul de ceruri. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraji, împletindu­-se cu lacrimile lui. Şi îmi cer iertare înaintea lui şi a străbunilor lui, pentru toţi şi pentru toate câte le­-am făcut. Îl mângâi pe bot şi îl sărut, lipindu­-mi capul de obrazul lui. Nu ştiu cât stăm aşa, însă, la un moment dat, licorna se apropie şi mă lasă să o mângăi. Mă învăluie, îmi străbate fiinţa un val de iubire din care ştiu că nu aş mai vrea să revin. E tandreţea mamei, gingăşia iubitei, puritatea copilului, sentimente pe care mă lasă să le simt în deplinătatea lor. Mă alintă uşor, mângâindu-­mi obrajii. Iar eu devin totalitatea fiinţei mele, aşa cum mi­-am dorit dintotdeauna, aşa cum doar ştiam că poate fi, iar acum sunt.

Sunt frumoşi amândoi în dumnezeiasca lor iubire. Apoi, scutură din cap şi dispar împreună ca o umbră, în adâncul pădurii.
Mi­-au redat ceva, ceva ce nu pot defini. De atâta iubire, simt că o să îmi explodeze inima. Şi încet, se naşte tăcerea în mine, tăcere în care aud totul. Este muzica cosmică, sunetul veşniciei în fiecare fibră a trupului, în fiecare respiraţie, în fiecare gând.

Rămân nemişcată, cu o imensă pace în inimă. Nu voi mai fi singură, m-­au chemat în visul lor.

2 comentarii:

  1. ,,Este muzica cosmică, sunetul veşniciei în fiecare fibră a trupului, în fiecare respiraţie, în fiecare gând.''Foarte frumos...am ramas pe ganduri...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Noi percepem exteriorul creat de realitatea care există latent în noi. Nu spui despre ceva că este bun, frumos dacă tu nu ai model de compariţie. Este frumos a te adânci în propriile tale gânduri. Acolo sunt răspunsurile, sunt mărturiile încă nerostite.

      Ștergere

Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text