Tablou http://willemhaenraets.exto.org/
Frânturi de gând prind trup din ceaţa amintirilor. Acelaşi cutremur al fiinţei, atât de cunoscut, prin care porţi se deschid, pătrunzând în lumile visurilor. De câteva nopţi, încerc să îl las să fie deplin, dar de fiecare dată, izbucnesc într-un plâns care nu conteneşte decât când ceva se rupe înlăuntrul meu. Dimensiunile se întrepătrund, încât nu mai ştiu unde sunt.
Frânturi de gând prind trup din ceaţa amintirilor. Acelaşi cutremur al fiinţei, atât de cunoscut, prin care porţi se deschid, pătrunzând în lumile visurilor. De câteva nopţi, încerc să îl las să fie deplin, dar de fiecare dată, izbucnesc într-un plâns care nu conteneşte decât când ceva se rupe înlăuntrul meu. Dimensiunile se întrepătrund, încât nu mai ştiu unde sunt.
INOROGUL alb şi maiestos,
blând ca toate şoaptele doinelor noastre, mirosind a văzduh de
primăvară cu liliac şi lăcrămioare, a iarbă fragedă cu
picături de rouă. În a lui coamă aş fi vrut să-mi afund
obrazul, să-i cuprind grumazul cu braţele, într-o caldă
îmbrăţişare. Am recitit legendele cu Inorogi. Dintru început cu
Adam şi a lui Evă, cu fecioare, cu împăraţi, cu Maica. În toate
religiile lumii apare El.
Şi mi-e dor, cu fiecare ceas
mi-e tot mai dor de el. Ştiam că au existat herghelii de
inorogi pe pământ, că oamenii erau vindecaţi de ei, de lacrimile lor. Se culcau în iarbă şi adormeau. Inorogii veneau la ei şi
picurau lacrimi de iubire deasupra capetelor lor, iar aceştia, când
se trezeau, erau vindecaţi.
Dar unii au înţeles că, dacă te
ungi cu praf de corn de inorog, ai puteri magice, poţi stăpâni
lumea, poţi avea totul, şi atunci a început masacrul. Până au
rămas doar doi: el şi ea. Iar ei au fost luaţi şi duşi în alt
cer. Sau poate că oamenii au căzut în altul, din cauza răutăţilor.
Aşa a mai dispărut o şansă a veşniciei. Aşa se face că omul a
ales în locul nemuririi, mărirea vremelnică.
Cineva mă visează, deschizându-mi
poarta tărâmurilor. Sunt purtată uşor de o adiere blândă.
Străbat spaţiile care sunt ale altor visători. Nu mă opresc.
Chemarea lor nu este pentru mine. Ea vine de la altcineva, de la
cineva care mă atrage cu o gingăşie inimaginabilă.
Un sunet straniu înfioară pădurea.
Frunzele ascultă, iarba ridică tonuri de mlădieri, petalele
răsfrâng arome vii. O lumină străvezie străbate aerul albastru
ca al doru-rilor mele, sub sigiliul lunii. Apar mlădioşi,
mişcându-se ca o viziune a frumuseţii. El se apropie de mine
privindu-mă, străpungându-mi sufletul cu o lumină
blândă. Ea stă mai retrasă. Înţeleg că spaima de oameni încă
există în amintirea ei. E sfioasă şi blândă ca o adiere. Dar
temătoare, teamă pe care i-o înţeleg prea bine. Pe care am
trăit-o de atâtea ori şi eu în apropierea oamenilor. Dar
iubirea din ea este nemărginită.
Mă uit la ei, şi valuri de iubire
îmi inundă sufletul. Se apropie uşor, uitându-se în ochii
mei. Un tremur mă cuprinde şi izbucnesc în plâns: „Iartă-mă,
minune! Iartă-ne, Doamne pe noi, oamenii care au ucis iubirea,
care i-au îndepărtat şi pe Ei. Iartă-mă, Iubire!”
Îl cuprind cu braţele pe după gât,
aşa cum mi-am dorit cu ardoare, băgându-mi capul în coama
lui. Îi simt mirosul de ceruri. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraji,
împletindu-se cu lacrimile lui. Şi îmi cer iertare înaintea
lui şi a străbunilor lui, pentru toţi şi pentru toate câte le-am
făcut. Îl mângâi pe bot şi îl sărut, lipindu-mi capul de
obrazul lui. Nu ştiu cât stăm aşa, însă, la un moment dat,
licorna se apropie şi mă lasă să o mângăi. Mă învăluie, îmi
străbate fiinţa un val de iubire din care ştiu că nu aş mai vrea
să revin. E tandreţea mamei, gingăşia iubitei, puritatea
copilului, sentimente pe care mă lasă să le simt în deplinătatea
lor. Mă alintă uşor, mângâindu-mi obrajii. Iar eu devin
totalitatea fiinţei mele, aşa cum mi-am dorit dintotdeauna, aşa
cum doar ştiam că poate fi, iar acum sunt.
Sunt frumoşi amândoi în
dumnezeiasca lor iubire. Apoi, scutură din cap şi dispar împreună
ca o umbră, în adâncul pădurii.
Mi-au redat ceva, ceva ce nu pot
defini. De atâta iubire, simt că o să îmi explodeze inima. Şi
încet, se naşte tăcerea în mine, tăcere în care aud totul. Este
muzica cosmică, sunetul veşniciei în fiecare fibră a trupului, în
fiecare respiraţie, în fiecare gând.
Rămân nemişcată, cu o imensă
pace în inimă. Nu voi mai fi singură, m-au chemat în visul
lor.
,,Este muzica cosmică, sunetul veşniciei în fiecare fibră a trupului, în fiecare respiraţie, în fiecare gând.''Foarte frumos...am ramas pe ganduri...
RăspundețiȘtergereNoi percepem exteriorul creat de realitatea care există latent în noi. Nu spui despre ceva că este bun, frumos dacă tu nu ai model de compariţie. Este frumos a te adânci în propriile tale gânduri. Acolo sunt răspunsurile, sunt mărturiile încă nerostite.
Ștergere