Şoaptele din ploi
Ploaia destramă seninul invelindu-mă în armonii.. Le las să curgă
alene, alunecări de patimă. Ador să privesc seninul ce-mi striveşte trupul în
sărutul prelung care se strecoară în viul din sufletul meu.
Adorarea din mine cheamă freamătul nenăscut, cel de dincolo
de stele. Fior de flacără rece e în
adâncul picului pe ploaie. Gândul în care mă las cuprinsă deatâtea ori.
Palmele mele răstoarnă sărutul, mângâindu-ţi fruntea arsă de
hoinare umbre. Limpezirea din azur transformă totul într-o tandră, veşnică
mângâiere.
Tălpile vor să simtă freamătul din adâncul haosului. Doar dansul,
desprinderea lină a bucuriei din inima iubirii mă poate transforma în fulgerul
cu care să cuprind totul, fără a mă lăsa înlănţuită de nimic.
Linii care se topesc în aer… Dezmierd un gând, o amintire a
ploilor.
M-am amestecat în miile de ploi care au căutat un căuş
pentru a fi setea astâmpărând văpaia din graiul trupurilor în care se năştea
arderea dorului. Căuşul însă a băut setea din înalturi, lăsând trupurile într-o
însetare aidoma morţii. Uitarea din clipe a zburat dinlăuntrul ochilor, dincolo
de ei, lăsând un deşert în a cărui umbră mulţi se pierd.
Rămân până la sfârşitul timpurilor, grai din ploaie- o imensă simfonie a iubirii,
şoaptă chemată doar în adorare.
şoaptă chemată doar în adorare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text