Seara
de Florii mi-a adus o mare, imensă bucurie. Două fotografii pe
care le-am crezut pierdute. Una este a Bunicului iar cealaltă a mea, de
la 4/5 ani. Prima fotografie din viaţa mea. Sunt cea din
picioare, de lângă… umbră. Îmi amintesc şi acum pardesiul
scurt de care trebuia să am grijă ca de ochii din cap (eu?!).
Par o
fetiţă cuminte, nu? Eram, dar după regulile mele. Dacă mă lăsai
prin copaci, dacă nu te uitai cel puţin luuung la mine, după ce
stăteam ore întregi culcată pe pământ, ca să văd cum cresc
lăcrămioarele. Lor le trebuie pământ cu multă apă, aşa că
eram seară de seară înnămolită din cap până în picioare când
apăream fericită că a mai dat un mugure. Pe nimeni nu interesa
vestea, în afară de Bunicu, cel care, a doua zi, musai mergea cu
mine de mână la locul Faptei.
Ştiam unde e fiecare fir. Le
priveam, le ascultam în tăcere zile întregi, până îşi
desfăceau ca din somn cupolele albe. Parcă izbucnea o lumină din
adâncul lor. O clipită, şi gata! Explodau, luminau în soare, se
bucurau de aer, fiecare de fiecare, de privirile noastre întotdeauna
uluite de miracol.
Încremeneam într-o uimire sacră, rareori
întinzând degeţelele spre ele, gingaşă mângâiere, mai mult a
sufletului.
Apoi,
deveneau din ce în ce mai mari, prinţese din alte tărâmuri, mai
străvezii, fragile când se unduiau sau poate se jucau/dansau ca
nişte adevărate balerine, cu vântul care sufla dulce în
apropierea lor.
Urmau
alte înfloriri, ale copacilor, ale liliacului, izbucneau
trandafirii.
Ritmuri în care îmi trăiam visele, departe de toţi.
Întindeam mâinile, să simt atingerea petalelor care mi se
revărsau în păr, pe ochii deschişi a mirare. Bobel stătea
cuminte/cuminţel, privindu-mă cu ochii lui mari, dând din
codiţă ca să mă asigure de admiraţia şi de înţelegerea lui,
până când începeam să mă învârt ca să prind ploaia albă de
petale care cădea la adierea vântului. Atunci să vezi hărmălaie
de râsete, de lătrături… Fugeam amândoi de la un copac la
altul, ascunzându-ne până oboseam. Mă aruncam în iarbă şi
priveam cerul, norii, petalele care începeau să cadă sau…
îngerii care coborau din cer să se joace?!
Mângâieri,
mângâieri de care mă lăsam răsfăţată din cap până în
picioare. Sunete, vârtejuri tăcute, care se transformau în dor,
mereu căutat, niciodată găsit, doar uneori adieri…
Mi-era
dor tot privind cerul „tăriile”, cum spunea părintele Argatu.
În Ceaslovul lăsat de el bunicului am regăsit pozele, aducându-mi
mângâieri din alte primăveri. Iar „tăriile cerului prea înalt”
au devenit cele dinlăuntrul meu şi îmi sunt cale.
A fost…
o întâmplare?
„Întâmplarea
e acel eveniment în care Dumnezeu vrea să rămână anonim, dar eu
vreau să învăţ,” îmi tot repetam în ultima vreme…
„Dumnezeu
nu este evident, dar tăcerea e una dintre calităţile Sale. Prin
această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată
filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu
pentru om, dimpreună cu nepătrunsul Său respect faţă de
libertatea umană”.
☼
Acele clipe mi-au fost izvor de înţelesuri pentru mai tîrziu. A drumurilor pe care le voi parcurge pînă când ...poate nu voi şti! dar importantă este Calea!
Acele clipe mi-au fost izvor de înţelesuri pentru mai tîrziu. A drumurilor pe care le voi parcurge pînă când ...poate nu voi şti! dar importantă este Calea!
Drumuri sacre pe care paşii mi se aştern de mult timp. Doar nematerialitatea din mine
le ştia. Tăcută în singurătatea mea, priveam întîi pozele acelor locuri unde
aveam să ajung după cum vremurile aveau să vie. Drumuri înspre pietre care
ciopleau ele chipuri şi porţi. În fiecare piatră există un chip, o
formă.Trebuie doar să înlături ce e de prisos. E valabil, metaforic şi pentru
om. Dar material, e marele secret al Pietrei.
tare-mi eşti dragă sufletului, nici nu ştii ! şi nici eu nu ştiu atîta limbă română, ca să-ţ spui :)
RăspundețiȘtergereCuvintele simple ale sufletului sunt minunate. Îţi mulţumesc. Au sosit acum ca o binecuvântare...
ȘtergereImi place mult sensibilitatea cu care scrii si sunt convins ca aceasta vine din sufletul tau.
RăspundețiȘtergere